Munţii Vrancei

 massif (en), contur invizibil

Munții Vrancei sunt o unitate de relief a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali. Cel mai înalt pisc este Vârful Goru, având 1.785 m.
Munții Vrancei se încadrează laturii externe a grupei de Curbură, aparținînd Carpaților Orientali, în cuprinsul căreia, laolaltă cu Munții Brețcului și Munții Buzăului, alcătuiesc sectorul estic. Acesta este mărginit de Depresiunea intramontană a Brașovului, la nord, de Subcarpații Curburii, la est, și de valea carpatică a Buzăului, la sud-vest. Spre est, teritoriul montan vine în contact cu Depresiunea Vrancei, de-a lungul unei limite tranșante marcată de localitățile Soveja, la nord, pe valea Șușiței, Tulnici - pe Putna, Nereju - pe Zăbala, și Vintileasca, la sud, pe Rîmnicu Sărat. La nord-vest, Munții Vrancei, în delimitarea lor mai extinsă, ce cuprinde și “clăbucetele" mai joase ale Munților Brețcului, sînt mărginiți de marea Depresiune a Brașovului, reprezentată în acest sector prin compartimentul său nord-estic, Tîrgu Secuiesc. In partea nordică, limita Munților Vrancei este trasată în mod obișnuit în lungul văii Oituzului, incluzîndu-se acestora și culmile coborîte ale Măgurii Cașin (1 165 m). În lucrarea de față, care se referă în mod special la spațiul montan vrîncean, mai înalt și mai unitar sub raportul posibilităților de drumeție, nu au fost incluși Munții Brețcului, situați pe bordura estică a Depresiunii Brașovului, și nici Măgura Cașinului, dintre rîurile Cașin și Oituz, mai izolată și mai coborîtă decît restul Munților Vrancei, considerată ca o zonă de tranziție între Curbură și grupa centrală a Carpaților Orientali. De fapt, majoritatea lucrărilor geografice adoptă un punct de vedere apropiat, considerînd Munții Brețcului și Măgura Cașinului (sau Munții Cașin) fie ca unități separate, fie ca o treaptă aparte a Munților Vrancei a căror personalitate geografică și vocație turistică se păstrează îndeosebi în spațiul montan aferent bazinului hidrografic al Putnei.
Totodată, poziția lor se suprapune răscrucii dintre Moldova, Transilvania și Muntenia, întărindu-se și prin aceasta funcția nodală în circulația turistică pe coordonate mult mai extinse, cu specific transcarpatic și extracarpatic. Sub raport adminitrativ-teritorial, zona aparține județelor Vrancea (cea mai mare parte), Bacău (sectorul nordic), Buzău (marginea de sud-vest și foarte puțin din extremitatea sudică) și Covasna (latura nord-vestică) avînd o suprafață de aproximativ 1.500 km².
Pentru a înțelege relieful Munților Vrancei ca element distinctiv al peisajului geografic natural, se cuvine mai întîi cunoașterea genezei și alcătuirii formelor, a relațiilor sale strînse și complexe cu factorii geologici - relații ce se reflectă nemijlocit (alături de numeroși agenți modelatori ai scoarței) în frumusețea, originalitatea și atractivitatea lui. Istoria geologică a Munților Vrancei se implică prefacerilor multiple, petrecute în decursul a peste 140 milioane de ani, cît înglobează timpul derulat de la finele mezozoicului pînă în prezent. Ea se leagă intim de evenimentele care au generat cutarea depozitelor sedimentare acumulate în medial marin, exondarea treptată a catenelor și constituirea lanțului carpatic. Intr-un cuvînt, Munții Vrancei sînt creația orogenezei alpine, manifestată însă cu intensități temporale și spațiale diferite, punctate de faze de paroxism sau, dimpotrivă, de imobilitate relativă a scoarței.
Data fiind apartenența la Carpații Orientali, caracteristicile dominante ale structurilor geologice și complexelor litologice sedimentare - proprii Munților Vrancei - se înscriu unității de fliș: Cum însă aceasta s-a realizat în două perioade deosebite din punct de vedere cronologic, s-au individualizat subunitatea flișului cretacic (mai vechi și dispus către baza cuverturii sedimentare) și subunitatea flișului paleogen (mai tînăr și dispus în partea superioară a cuverturii sedimentare). Diferențierile privesc atît caracteristicile petrografice ale sedimentelor acumulate, cît și trăsăturile de ordin tectono-structural. În acest din urmă caz, se apreciază că flișul cretacic a fost împins (deversat) către răsărit, acoperind (șariind) flișul paleogen. Mișcările ulterioare de ridicare (epirogenice pozitive) au permis agenților denudaționali sa îndepărteze, parțial, formațiunile mai tinere (paleogene) și, astfel, să se constituie ceea ce, în geologia teritoriului, poartă denumirea de semifereastra tectonică Putna - Vrancea. În cadrul acesteia, poziția depozitelor cretacice este anormală, ele situîndu-se peste formațiunile paleogene.
Considerate laolaltă, formațiunile cretacice și paleogene din alcătuirea Munților Vrancei se remarcă prin eterogenitate petrografică, o mare diversitate de structuri și o tectonică “vie”, actuală - elemente reflectate din plin în aspectele generale sau de detaliu ale reliefului. Substratul abundă în așa-zise faciesuri litologice, purtînd amprenta rocilor preponderente din alcătuirea depozitului geologic respectiv. Răspîndirea cea mai largă o au gresiile cu ,,familiile" lor numeroase și diverse, de la “gresia de Kliwa" și de “Tarcău", la gresii calcaroase, gresii curbicorticale, gresii micacee, gresii glauconitice, gresii cu cromatică verzuie și albă etc., în alternanță sau intercalate cu marnocalcare, marnocalcare bituminoase, marne, calcare cu silicifieri, radiolarite roșii, șisturi, șisturi disodilice, șisturi marnoase, șisturi bituminoase, conglomerate, conglomerate cu elemente verzi, menilite etc. Toate acestea sînt dispuse în strate cu grosimi variabile și au o structură cutată, aproximativ paralelă, orientată pe aliniamente majore cu direcție generală nord-est - sud-vest.
Prin faptul că unele areale sînt mai omogene sub raportul alcătuirii geologice (cum este cazul stratelor predominant gresoase aparținînd pînzei de Tarcău, relieful este slab fragmentat, mai unitar, cu forme largi și prelungi, conforme în parte cu liniile structurale principale. Asa se explică masivitatea culmilor muntoase îndeosebi din extremitatea apuseană a Vrancei, cele de pe rama nordică și cele ce formează cumpăna apelor Zăbala - Mișîna. Dimpotrivă, acolo unde se impune “mozaicarea" litologică ori alternanța repetată a faciesurilor cu durități diferite și supuse intens forțelor tectonice (situație particulară ,,semiferestrei Putna - Vrancea"), relieful este puternic fragmentat, atît în plan cît și în profil, “tînăr", cu creste proeminente și vîrfuri secundare semețe, cu turnuri, colți și multe alte microforme zvelte. Astfel se înfățișează sectorul central-nordic al Munților Vrancei, delimitat la nord de Putna și la sud de valea Bălosu.
Pe lîngă aceste aspecte, formațiunile geologice sînt afectate sensibil de deformări tectonice: falii, flexuri, decroșări etc. Unele linii de fracturi se evidențiază în peisaj prin povîrnișuri ori abrupturi, care mărginesc creste propriu-zise. Tot de tectonică sînt legate și mișcările seismice actuale, deosebit de frecvente în zona Vrancei. Acestea își au originea în marile energii degajate de dinamica unor microplăci litosferice ce se conjugă în fundamentul Carpaților Curburii.
De fapt, activitatea tectonică a întregului edificiu muntos vrîncean se face remarcată și prin mișcări actuale lente, pozitive, cu intensitate cuprinsă între 2,0 și 4,0 mm/an. Ridicarea este “răspunzătoare" de adîncirea tuturor văilor (frecvent, cu 300-400 m), de formarea sistemelor de chei (caracteristica văilor din sectorul central-nordic), de ,,încătușarea" meandrelor, impulsionînd totodată eroziunea fluviatilă, care a “selecționat" rocile după duritatea lor, creînd serii de cataracte, repezișuri, “săritori" și cascade.
Sub raport altimetric, Munții Vrancei au înălțimi mai mari de 1100 m, culminînd la 1785 m în vîrful Goru. Nivelul altitudinal mediu de 1500 în poate fi generalizat la întreaga suprafață, el înglobînd marea majoritate a liniilor orografice prelungi, numeroase culmi secundare și “umerii" detașați în partea mijlocie a versanților. Acest nivel este dominat de numeroase vîrfuri care se apropie sau depășesc cu puțin 1600 m, cele mai înalte (puține la număr) trecînd de 1700 în altitudine. Pe lîngă Goru, alte exemple ni le oferă Lăcăuți (1777 m), Arișoara (1 725 m) și Giurgiu (1 721 m). Priviți în ansamblu, Munții Vrancei sînt alcătuiți din două flancuri montane, cu orientări opuse și extindere diferită: unul răsăritean și altul apusean. Ele se îmbină pe un aliniament major ce se întinde între Muntele Lepșa (1390 m), la nord, și Culmea Pietrele Inșirate (1476 m), la sud.
Flancul răsăritean - înglobînd mare parte a teritoriului muntos - este prelung (12-18 km) și coboară de la altitudinea maxima de 1 785 m la mai puțin de 1100 în vîrfurile Tigănașu, 1075 m și Țiua Golașă, 1 071 m). Între alinamentul major de îmbinare a celor două flancuri și baza muntelui, amplitudinea reliefului este cuprinsă între 685 și 714 m. Local, însă, diferențele de înălțime depășesc 800 m, ceea ce relevă un grad sporit al fragmentării reliefului.
Caracteristicile dominante ale climei Munților Vrancei sînt determinate de poziția geografică în cuprinsul arcului carpatic și de etajarea reliefului, suferind mai mult influența penetrării, la latitudini mai joase, a maselor de aer din nordul Europei. Desigur, ele sînt subordonate climei temperat-continentale specifice României, cu remarcabile oscilații sezoniere.
Temperatura aerului se manifestă în succesiunea anotimpurilor prin valori pozitive și negative destul de diferite. Media anuală este cuprinsă între 2 și 4°C, pentru zona montană cea mai înaltă, și 6 - 8°C, corespunzătoare sectorului muntos mai coborît. Mediile lunii cele mai calde, iulie, oscilează între 14 și 16°C la periferia munților și 10 - 12°C la altitudini mai mari de 1500 m. În luna ianuarie, temperaturile medii coboară de la - 2 pînă la mai puțin de - 6°C pe culmile cele mai înalte.
Precipitațiile cresc de la 600-800 mm pînă la 1 200 - 1 400 mm, cele mai abundente afectînd munții cu înălțimi de peste 1 400 - 1 500 m. Aceste valori medii multianuale sînt neuniform repartizate pe anotimpuri, înregistrîndu-se cîte un maxim la finele primăverii și începutul iernii, separate de două perioade de minim: iulie - august și ianuarie - februarie.
La tranziția anotimpurilor, precipitațiile au caracter mixt, punîndu-se astfel în evidență și condițiile locale. Spre exemplu, în întreaga zonă se pot produce concomitent ploi, ninsori și lapovițe, așa cum căderile de zăpadă sau ploile torențiale nu lipsesc din manifestările trecătoare ale stărilor vremii.
Dinamica atrnosferei se implică nemijlocit în caracterizarea climatică. Poziția geografică a Munților Vrancei permite influența maselor de aer vestice, oceanice, mai umede și cu temperaturi moderate, cît și a celor est-europene, mai aride, în funcție de care stările vremii se deosebesc mai cu seamă în privința umidității și nebulozității atmosferei. Este important faptul că masele de aer oceanic, o dată ce depășesc la est aliniamentul culmilor înalte, devin mai sărace în precipitațiile ce le sînt specifice, înregistrîndu-se concomitent degajarea cerului de nori și foehnizarea lor. Contrar, fronturile atmosferice răsăritene, în înaintarea și ascensiunea lor, se răcesc, sporesc în umiditate, dau precipitații destul de însemnate și măresc gradul de nebulozitate.
De altfel, numărul mediu anual de zile cu cer acoperit este de 180 în zona celor mai înalte culmi de pe creasta apuseană a Munților Vrancei și de 160 în restul spațiului montan. În această situație, durata medie de strălucire a soarelui este de 80 zile pe an. În dinamica generală a atmosferei și în stările de vreme, mai mult ori mai puțin persistente, se resimte influența dispunerii principalelor linii orohidrografice și adîncimea fragmentării reliefului, ceea ce se răsfrînge asupra condițiilor drumețiilor montane. Cu cîteva excepții, traseele nu se desfășoară în zonele cu frecvență mare a vînturilor reci și umede. Referitor la văi, pe lîngă alte caracteristici locale și temporale ale vremii (mai multă ceață și umiditate), ele favorizează inversiuni termice evidente (mai frecvente primăvara și toamna), fenomen ce permite, de pildă, prelungirea duratei medii de topire a stratului de zăpadă sau apariția timpurie a înghețului și brumei.
Pentru a ne face o imagine întrucîtva definitorie asupra climei, precizăm că Munții Vrancei nu fac excepție de la regula generală, conform căreia stările vremii stabile, relativ calme și cu temperaturi moderate, ce se instalează toamna, sînt favorabile celor mai plăcute excursii montane, ambianța fiind întregită de policromia covorului vegetal. Cît privește sezonul alb, gerurile pătrunzătoare nu au persistență îndelungată, iar caracteristicile stratului nival sînt impuse de etajarea reliefului, expoziția pantelor, gradul de acoperire a terenului cu vegetație etc. În general, pe munții cu înălțimi de peste 1 450-1 500 în zăpada începe să se depună la sfîrșitul lui octombrie - începutul lui noiembrie, iar în decembrie aceasta se generalizează și persistă pînă către sfîrșitul lui nmărțișor; uneori, cele mai înalte masive rămîn albe pînă în luna mai.
Caracteristicile dominante ale climei Munților Vrancei sînt determinate de poziția geografică în cuprinsul arcului carpatic și de etajarea reliefului, suferind mai mult influența penetrării, la latitudini mai joase, a maselor de aer din nordul Europei. Desigur, ele sînt subordonate climei temperat-continentale specifice României, cu remarcabile oscilații sezoniere.
Temperatura aerului se manifestă în succesiunea anotimpurilor prin valori pozitive și negative destul de diferite. Media anuală este cuprinsă între 2 și 4°C, pentru zona montană cea mai înaltă, și 6 - 8°C, corespunzătoare sectorului muntos mai coborît. Mediile lunii cele mai calde, iulie, oscilează între 14 și 16°C la periferia munților și 10 - 12°C la altitudini mai mari de 1500 m. În luna ianuarie, temperaturile medii coboară de la - 2 pînă la mai puțin de - 6°C pe culmile cele mai înalte.
Precipitațiile cresc de la 600-800 mm pînă la 1 200 - 1 400 mm, cele mai abundente afectînd munții cu înălțimi de peste 1 400 - 1 500 m. Aceste valori medii multianuale sînt neuniform repartizate pe anotimpuri, înregistrîndu-se cîte un maxim la finele primăverii și începutul iernii, separate de două perioade de minim: iulie - august și ianuarie - februarie.
La tranziția anotimpurilor, precipitațiile au caracter mixt, punîndu-se astfel în evidență și condițiile locale. Spre exemplu, în întreaga zonă se pot produce concomitent ploi, ninsori și lapovițe, așa cum căderile de zăpadă sau ploile torențiale nu lipsesc din manifestările trecătoare ale stărilor vremii.
Dinamica atrnosferei se implică nemijlocit în caracterizarea climatică. Poziția geografică a Munților Vrancei permite influența maselor de aer vestice, oceanice, mai umede și cu temperaturi moderate, cît și a celor est-europene, mai aride, în funcție de care stările vremii se deosebesc mai cu seamă în privința umidității și nebulozității atmosferei. Este important faptul că masele de aer oceanic, o dată ce depășesc la est aliniamentul culmilor înalte, devin mai sărace în precipitațiile ce le sînt specifice, înregistrîndu-se concomitent degajarea cerului de nori și foehnizarea lor. Contrar, fronturile atmosferice răsăritene, în înaintarea și ascensiunea lor, se răcesc, sporesc în umiditate, dau precipitații destul de însemnate și măresc gradul de nebulozitate.
De altfel, numărul mediu anual de zile cu cer acoperit este de 180 în zona celor mai înalte culmi de pe creasta apuseană a Munților Vrancei și de 160 în restul spațiului montan. În această situație, durata medie de strălucire a soarelui este de 80 zile pe an. În dinamica generală a atmosferei și în stările de vreme, mai mult ori mai puțin persistente, se resimte influența dispunerii principalelor linii orohidrografice și adîncimea fragmentării reliefului, ceea ce se răsfrînge asupra condițiilor drumețiilor montane. Cu cîteva excepții, traseele nu se desfășoară în zonele cu frecvență mare a vînturilor reci și umede. Referitor la văi, pe lîngă alte caracteristici locale și temporale ale vremii (mai multă ceață și umiditate), ele favorizează inversiuni termice evidente (mai frecvente primăvara și toamna), fenomen ce permite, de pildă, prelungirea duratei medii de topire a stratului de zăpadă sau apariția timpurie a înghețului și brumei.
Pentru a ne face o imagine întrucîtva definitorie asupra climei, precizăm că Munții Vrancei nu fac excepție de la regula generală, conform căreia stările vremii stabile, relativ calme și cu temperaturi moderate, ce se instalează toamna, sînt favorabile celor mai plăcute excursii montane, ambianța fiind întregită de policromia covorului vegetal. Cît privește sezonul alb, gerurile pătrunzătoare nu au persistență îndelungată, iar caracteristicile stratului nival sînt impuse de etajarea reliefului, expoziția pantelor, gradul de acoperire a terenului cu vegetație etc. În general, pe munții cu înălțimi de peste 1 450-1 500 în zăpada începe să se depună la sfîrșitul lui octombrie - începutul lui noiembrie, iar în decembrie aceasta se generalizează și persistă pînă către sfîrșitul lui nmărțișor; uneori, celAceasta este constituită dintr-o mare bogăție și diversitate de specii. Apele repezi și limpezi sînt mediul propice ihtiofaunei, reprezentate prin păstrăv (Salmo trutto fario), mreană (Barbus barbus), boiștean (Phoxinus phoxinus), clean (Leuciscus cephalus) și scobar (Chondrostoma nasus). Pădurile adăpostesc o ornitofaună foarte variată. La limita lor superioară întîlnim mediul cocoșului de munte (Tetrao urogalus), ieruncei (Tetrastes bonasia), acvilei de stîncă (Aquila chrysaetos) și acvilei țipătoare (Aquila pomerana); mai jos, în crengărișul codrilor, pe liziere și în poieni, trăiesc buha (Bubo bubo), huhurezul mic (Stix aluco), ciuful de pădure (Asio otus), corbul (Corvus corax), mierla gulerată (Turdus torquatus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), ciocănitoarea verde (Picus viridis), gaița (Garrulus glandarius), diverse specii de pițigoi (Parus caeruleus, P. major) etc., aproape toate, exceptînd gaița, fiind ocrotite de lege și declarate monumente ale naturii.e mai înalte masive rămîn albe pînă în luna mai.
Rezervația forestieră Lepșa-Zboina ocupă o suprafață de 210,7 ha, fiind situată pe versantul sudic al Muntelui Zboina Neagră. Are o vegetație lemnoasă și alcătuire floristică aflate în stadiu aproape natural. Este accesibilă din stațiunea Soveja și din satul Lepșa, pe DN 2D, continuat cu DJ 205F. Rezervația conține făgete seculare pure, cu exemplare de Fagus silvatica, avînd vîrsta de aproape 260 ani, circa 35 m înălțime și diametre de pînă la 1,2 m. De asemenea, sînt închegate molidișuri, arborete de molid-brad, cu vîrste cuprinse între 100 și 180 ani, în poienile cărora se întîlnesc frecvent afinul (Vaccinium myrtillus), bulbucul de munte (lius europaeus) - monument al naturii, boziorul (Orchis sambucina), toporași (Viola bielziartp, V. bi- color) ș.a. Nu lipsește papucul doamnei (Cypripedium verticillatum) - monument al naturii, breabănul (Cardamine glandurigera) crinul de pădure (Lilium mirtagon), stînjenelul de munte (lris ruthenica), ori firuța de stîncă (Poa nemoralis ssp. rhemanni) - plantă endemică ocrotită prin lege. In rezervație abundă și elemente faunistice, unele declarate monumente ale naturii, ca, de exemplu, cocoșul de munte (Tetrao urogalus), acvila țipătoare (Aquila pomarina), corbul (Corvus corax) și rîsul (Lynx lynx).
Rezervația forestieră și geologică cheile Tișiței este constituită pe 307 ha și înglobează cursul inferior al văii Tișiței cu monumentalele sale chei. Accesul se face din DN2D (Focșani-Tîrgu Secuiesc, la 71,5 km de Focșani, sau 2,5 km aval de centrul satului Lepșa, pe aceeași magistrală rutieră), folosindu-se apoi traseul turistic 7. Valoarea fitogeografică a rezervației constă în numărul mare de elemente alpino-carpatice, alpino-boreale și atlantice, cît și în existența speciilor endemice carpatice și dacice continentale. Dintre acestea, enumerăm trandafirul de munte (Rosa pendulina), izmișoara (Cilamintha alpina), curpenul de munte (Clematis alpina), sînziene de munte (Galium anisophyllum), ciuboțica ursului (Cortusa matthioli).
Rezervația geologică și de peisaj cascada Putnei este cu mult mai restrînsă față de celelalte (aproximativ 10 ha) și cuprinde o porțiune a defileului rîului, dăltuit în aval de satul Lepșa, în formațiuni predominant gresoase de vîrstă paleogenă. Este accesibilă pe DN 2D, la aproximativ 71 km depărtare de Focșani, sau 3 km aval de centrul satului Lepșa. De la motelul situat în imediata sa vecinătate pornește și traseul turistic 7 (pe valea Tișiței).
Spectaculozitatea cascadei se datorează detaliilor albiei modelată prin eroziunea selectivă a rocilor și tectonizarea formațiunilor geologice. Caracteristică este suita marmitelor, care obligă șuvoiul de apă să sară dintr-o scobitură în alta, liniștindu-se însă în bazinetul adîncit la baza căderii de apă. Lungimea cascadei măsoară 76 m, diferența de nivel 14 m, iar debitul mediu 9m³/s. În mod obișnuit, viteza apei înregistrează 18 m/s.