Spitalul de NEUROPSIHIATRIE (Craiova)

 spital  Adaugă categorii

 Încarcă o fotografie

Spital de neuropsihiatrie, cladirea veche s-a numit inainte "Spitalul Preda".
Spitalul „Theodor I. Preda” (actuala Secție de Neurologie a Spitalului nr. 3) este un exemplu de iniţiativă privată în domeniul sanitar, în acest sens existând multe altele în epocă, însă este singurul care şi-a continuat existenţa până în zilele noastre.
Prin „diata” (testamentul) sa din 1863, Theodor I. Preda (născut în anul 1798 în comuna Măciuca, judeţul Vâlcea) lăsa moştenire casele sale din Craiova pentru înfiinţarea unui spital obştesc în folosul bolnavilor, care să poarte numele său. Pentru întreţinerea spitalului erau donate moşiile Cearângul şi Starcoviţa din judeţul Mehedinţi, administrate de primăria Craiova. Legatar al testamentului era numit Gheorghe Cernătescu. Printr-un codicil din 1 februarie 1866, Preda completează înzestrarea spitalului cu veniturile din bomurile de la stat în schimbul împroprietăririi clăcaşilor (pe baza legii rurale din 1864). Peste numai 2 ani Th. I Preda moare, la Craiova, în vârstă de 70 de ani.
Prin înaltul decret domnesc nr. 1389 din 1868 se aprobă primirea donaţiei de către primări: o pereche de case în Suburbia Sfinţilor Arhangheli, strada Mihail Kogălniceanu, numărul 20. Clădirile datau dinainte de 1870 şi suprafaţa totală a terenului era de 1186 de metri pătraţi.
Clădirea principală, de la stradă, avea două etaje, la etaj fiind două saloane pentru bărbaţi, trei rezerve şi laboratorul. La parter două saloane pentru femei şi două rezerve. Corpul din curte, în spatele clădirii principale, avea patru camere cu destinaţia: cancelarie (cabinetul medicului şef), sală de operaţii, sală de pansament, locuinţa intendentului. În spatele acesteia se afla sala mortuară. Nu exista o sală de aşteptare, pacienţii fiind nevoiţi să-şi aştepte rândul în curtea spitalului, în faţa cancelariei, atât vara cât şi iarna. După amenajările necesare făcute între 1868 – 1870, spitalul se deschide la 9 februarie 1870, avându-l ca medic şef pe dr. I. Fabricius, votat în unanimitate de către membrii Consiliului comunal la 23 august 1869 şi chemat la conducerea spitalului de la postul său de medic oculist la Spitalul Colţea din Bucureşti. La votul consilierilor s-a alăturat apelul adresat de către 400 de personalităţi ale Craiovei.
Evoluţia numărului de paturi a depins probabil de bugetele acordate de primărie din veniturile lăsate de iniţiatorul spitalului. Dacă la deschidere erau 32 de paturi, în 1879 spitalul pute întreţine doar 14 paturi, în 1887 existau 16 paturi iar în 1895 spitalul avea din nou 30 de paturi. În 1906, spitalul avea 30 de paturi subvenţionate de la buget, însă în realitate se foloseau pentru bolnavi un număr de 33 de paturi.
Este evident că spitalul funcţiona în condiţii improprii destinaţiei sale, de aceea , uşor îşi face loc ideea construirii unui spital nou cu fondurile care existau din veniturile proprii şi prin efectuarea unui împrumut public. În anul 1900, Dr. Dumitru Vernescu, medicul şef al spitalului, adresează un raport memoriu semnalând lipsurile şi neregulile, inadecvarea construcţiei pentru funcţionarea în continuare în clădirile din strada Kogălniceanu şi propune construirea unui spital nou, într-un alt loc, bugetul din acel moment de 67384 de lei permiţând întreţinerea a 60 de paturi. Estimarea cheltuielilor pentru construcţii se ridica la 200 – 250 de mii de lei, pentru un spital cu 60 de paturi.
Şedinţa Consiliului Comunal din aprilie 1902 a îmuternicit pe primar să facă demersurile necesare pe lângă ceilalţi moştenitori desemnaţi de către Th. I. Preda, să-şi dea acordul pentru mutarea spitalului. Din punct de vedere juridic însemna încălcarea de către primărie a dorinţelor testamentare. Prin demersurile făcute de către reprezentanţii primăriei, cinci din cei şase moştenitori şi-au dat consimţământul, cu excepţia lui Teodor I. Smaranda, din comuna Valea Anilo, judeţul Mehedinţi, care a cerut despăgubiri în valoare de 2000 de lei, pe care primăria le-a şi plătit ştiind că nu ar fi avut şanse să câştige un eventual proces.
În tot cursul anului 1902, primăria a primit numeroase oferte de vânzare de locuri pentru construcţie de la diverşi locuitori ai oraşului. Din multitudinea de terenuri cu suprafeţe şi preţuri diferite, la 6 februarie 1903 Dr. Vernescu împreună cu consilierii comunaliau ales locurile oferite de Ioniţă Bălcescu şi Vasile Popescu, în bulevardul Carol. Pentru completarea suprafeţei s-a decis exproprierea unor terenuri din strada Al. I. Cuza, obţinută prin sentinţa nr. 385/2 iunie 1906 a Tribunalului Dolj, secţia I.
Primăria s-a adresat, încă din noiembrie 1902, Eforiei Spitalelor pentru a trimite la Craiova schiţe după planurile spitalelor Sinaia şi „Ralet” din Ploieşti pentru a alege un model de construcţie, schiţe trimise în aceeaşi lună. Primarul Nicolae Romanescu s-a adresat şi directorului Institutului „Pasteur” din Paris solicitând să i se trimită broşuri şi părerile specialiştilor (medici, arhitecţi) înainte de a trece la construcţia spitalului în concordanţă cu exigenţele asistenţei medicale moderne.
Proiectarea spitalului a fost încredinţată arhitectului D. Maimarolu din Bucureşti, iar lucrările de construcţie au fost concesionate antreprenorului Petre Pascutini.
Piatra de temelie s-a pus la data de 30 august 1906 în prezenţa ministrului de interene Tache Ionescu. Devizul general iniţial se ridica la 232.000 de lei, sumă în care antreprenorul nu s-a putut încadra. Primăria alesese din multitudinea de oferte ale antreprenorilor pe cea mai avantajoasă şi se aştepta ca devizul să fie respectat. În urma unei inspecţii pe şantier a şefului serviciului tehnic al primăriei, inginerul Stamatopol, la 17 iulie 1907, acesta a constatat nereguli majore în construcţie, astfel: cărămida folosită nu era de calitatea cele depuse ca probă la serviciul tehnic al oraşului, era fabricată cu mâna, zidăria exterioară era făcută din 2 părţi cărămidă bună şi o parte din cărămidă de proastă calitate; proporţiile erau inverse la zidăria interioară. Expertul primăriei propunea ca toată cărămida de proastă calitate să fie îndepărtată de pe şantier şi înlocuită cu cărămidă bună procurată de la Fabrica „Andreescu şi fiii”. La aceeaşi concluzie ajunge şi ajutorul de primar, Virgil Broscăreanu, care vizitează şantierul. Înlocuirea cărămizilor a făcut ca devizul iniţial să crească, deja din împrumutul de 250.000 de lei făcut de primărie pentru construcţia spitalului se cheltuiseră 226.000. Probabil că aceste modificări făcute pe cheltuiala antreprenorului, deoarece el se făcea vinovat de încălcarea contractului, aducerea unor muncitori străini cu salarii mari, au determinat falimentul societăţii şi întreruperea lucrărilor în octombrie 1907. Primăria hotărăşte şi construirea unui pavilion pentru boli de ochi, preţul acestuia fiind de 51.500 de lei. Inginerii Stamatopol şi Veleanu au fost însărcinaţi să traseze hotarul cu vecinii şi să scoată la licitaţie antrepriza lucrărilor. Contractul de împrejmuire s-a încheiat la 21 august 1907 cu Oprea Demetrescu pentru suma de 2600 de lei.
Construcţia spitalului continuă după ce, la 27 martie 1908 se încheie contracte de antrepriză a lucrărilor cu Bulfon Ferdinand (zidăria), Simion Battista (tâmplăria), P. Andreescu şi fiii (instalaţia electrică) şi Wenzel Giltz (vopsitoria). Mobilierul, instrumentarul farmaceutic şi chimic a fost procurat în 1909 de la Paris şi Viena. La 10 februarie 1910 se inaugurează clădirea cu 50 de paturi bugetare şi 10 paturi cu plată, iar în martie spitalul se instalează în noul local. Casele din strada Kogălniceanu au fost vândute lui G.G. Vorvoreanu şi banii utilizaţi pentru întreţinerea spitalului.
Aşa cum precizam la început, spitalul „Preda” fusese înzestrat de fondatorul său cu moşii şi titluri de valoare administrate de Primăria Craiovei. Arendarea moşiilor se făcea de obicei pe termen de 7 ani. Sumele obţinute erau îndestulătoare pentru întreţinerea spitalului. Din statistica bugetelor spitalului, între 1878 – 1906, întocmită de către doctorii D. Vernescu şi D. Ştefănescu,medic secundar, reiese că într-un singur an financiar (1883 – 1884) s-a înregistrat un deficit de 4983 de lei, iar în trei ani financiari consecutivi din1897 şi până în 1901 bugetul spitalului a fost excedentar, maximul fiind înregistrat în 1899 – 1901, 55.257,62 de lei, aproape egal cu cheltuielile aceluiaşi an (58.784 de lei) venitul spitalului fiind deci de 114.041,62 de lei.
Cheltuielile spitalului erau defalcate astfel:
a) cheltuieli de personal ( medic primar, intendent, preot, 3 infirmieri, bucătar, 2 spălătorese, 1 rândaş, 1 bărbier, 1 sacagiu, 12 salariaţi) : 8.800 de lei din care 3.600 de lei reprezenta salariul medicului primar;
b) cheltuieli materiale (alimente, medicamente, instrumentar medical, curăţenie, săun, scamă, badaje, înmormântări, reparaţii curente, imprimate de birou, asigurarea de incendiu a clădirilor, lemne pentru încălzire): 9.844,50 lei
c) altele (taxe, lefurile pădurarilor de pe moşii, procese civile, credite): 2.803,7 de lei.
Veniturile din arenzi şi diverse donaţii, în anul 1906 ajunseseră la 67.384,40 lei din care cheltuieli de personal 18. 360 lei, cheltuieli materiale 42.060,90 lei, fon suplimentar pentru credite extraordinare 25.323,50 lei. Personalul spitalului era de 20 de angajaţi, în stat apărând şi funcţia de medic secundar.
Medicii primari ai spitalului au fost în ordine: Iosif Fabricius (1869 – 1888), între 1872 – 1888 a îndeplinit şi funcţia de medic şef al Ospiciului „Madona Dudu”, iar în timpul războiului pentru independenţă (1877 – 1878) a fost medic şef al tuturor spitalelor militare din Craiova. I-au urmat ca medici primari doctorii G. Mileticiu (1888 – 1889), I. Athanasescu (1889 – 1891), N. Roscovski (1891 – 1897). Doctorul D. Vernescu obţine prin concurs postul de medic primar şi îşi începe activitatea la data de 1 aprilie 1898 şi conduce spitalul până în anul 1921. Postul de medic secundar al spitalului apare de la înfiinţare fiind ocupat succesiv de doctorii Arhimandrescu, Hagiescu, I. Prejbeanu. Din statul de funcţii ale spitalului din 1879 acest post lipseşte, medicul secundar fiind reintrodus în schema spitalului din anul 1902, când este numit Dr. D. Ştefănescu.
Funcţii noi în spital apar din 1890, farmacist (Glaz, Petre Tănase, etc.) şi moaşa spitalului (Caliopi Florescu, Ana Atanasiu – Ştefănescu, Ana Ghindeanu). Preotul paroh al spitalului, în acelaşi an era Economu Pavel Popescu, deşi nu ştim la ce data apare această funcţie, iar în 1918 paroh al spitalului a fost numit preotul Romulus Săvulescu, cu salariu de la bugetul spitalului.
Aprovizionarea cu cele necesare desfăşurării activităţii şi întreţinerea acestuia cădea în sarcina intendentului care, pentru orice necesitate adresa referate primăriei. În cazurile deosebite referatele, uneori susţinute de memorii justificative, erau întocmite chiar de către medicul şef al spitalului. În mai multe rânduri dr. Vernescu a solicitat primarului să intervină la ministerul de finanţe pentru scutirea de vamă a instrumentarului medical cumpărat de la Viena sau de la „Casa Collin” de la Paris, scutiri care au fost aprobate prin intermediul Biroului vamal din Craiova.
Dinamica spitalizărilor nu este foarte bine cunoscută decât pentru anii 1882 – 1905 şi există o statistică clară a internărilor, consultaţiilor gratuite, bolilor tratate, intervenţiilor chirurgicale, mortalităţii. Dacă, în anul 1882 fuseseră internaţi 265 de pacienţi, dintre care 184 de bărbaţi, 78 de femei şi 3 băieţi, pentru care se totalizau un număr de 4837 de zile de spitalizare, în anul 1905 fuseseră internaţi 1005 pacienţi, din care 576 bărbaţi, 388 de femei, 24 de băieţi şi 17 fete cu un număr de 11392 de zile de spitalizare. Pentru întreaga perioadă analizată de către dr. D. Vernescu, au fost spitalizaţi 15.676 de pacienţi dintre care 9089 de bărbaţi, 5705 de femei, 522 de băieţi şi 360 de fete, pentru aceştia totalizându-se un număr de 218.081 zile de spitalizare. Statistica ne dă informaţii şi cu privire la starea pacienţilor la ieşirea din spital şi anume 10.694 vindecaţi, 3.832 amelioraţi, 700 nevindecaţi şi 450 decedaţi. Dintre pacienţii spitalului 13.879 erau români şi 1.797 supuşi străini. După religie, pacienţii erau 14.052 ortodocşi, 1.384 alţi creştini, 223 mozaici şi 17 musulmani.
Numeroşi cetăţeni ai oraşului sau chiar supuşi străini, lipsiţi de mijloace financiare şi uneori fără posibilitatea de a se întreţine singuri, se adresau primarului pentru a le aproba internarea în spitalul „Preda”, deşi situaţia ar fi impus internarea lor într-unul din azilurile care funcţionau la acea dată în Craiova (Azilul „Nae Ignătescu” pentru bărbaţi sau Azilul „Alexe şi Sofia Caneciu” pentru femei).
Cele mai frecvente boli tratate în spitaş erau cele ale aparatului respirator (1.264 de cazuri) şi sifilisul (1.070 de cazuri) urate în ordine de reumatism (880), paludism (725), alte boli venerice (618), boli ale aparatului gastro-intestinal (590), tuberculoză (483), etc. Dintre intervenţiile chirurgicale cele mai frecvente (3.008) au fost cele pentru boli de ochi , datorate şi prezenţei la Craiova a renumitului oculist dr. I Fabricius, el singu, în perioada 1870 – 1888 efectuând peste 1.000 de operaţii. Urmau în ordine diverse inflamaţii (1.237), boli ginecologice (966), etc. Cauzele celor 450 de decese înregistrate în spital erau dintre cele mai diverse, cele mai frecvente fiind tuberculoza (72 de cazuri), pneumonia (49 de cazuri), febra tifoidă (40 de cazuri).
Consultaţiile gratuite acordate de medicii spitalului în perioada 1887 – 1906 au fost de 145.155 din care 67.490 de bărbaţi, 51.422 de femei, 14.114 băieţi şi 12.129 fete. După cetăţenie 131.594 români, iar după religie 132.032 ortodocşi, 8.565 alte rituri creştine, 4.364 mozaici şi 193 de musulmani. Pentru anii următori nu mai avem statistici atât de amănunţite. Este sigur că cifrele prezentate sunt semnificative pentru activitatea laborioasă a celor care au deservit acest spital ducând renumele său în ţară şi peste hotare.

(extras din lucrarea „SPITALELE CRAIOVEI DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ LA 1918” de Danuț Alexandru Nuţă, Craiova - 2015)