Biharia | sat

 sat  Adaugă categorii

În Biharia au fost descoperite din epoca antică romană: aşezare şi mormânt al gepizilor ( sec. IV-V), urme ale avarilor târzii (sec.VIII), cimitir din timpul întemeierii statului maghiar (sec.X), cimitir al garnizoanei de apărare a cetăţii, cimitir medieval maghiar (sec. X-XII).

În opera lui Anonymus Gesta Hungarorum, cetatea din Biharia apare ca reşedinţa lui Menumorut. După întemeierea statului maghiar este centrul ţării, moştenitorului de tron Zolta, fiul al patrulea, cel mai mic, al lui Arpad. Cetatea Biharia a fost chiar una dintre reşedinţele de judeţ dintre cele înfiinţate de Szent Istvan - în număr de 44 după părerea istoricilor.

În secolul al XI-lea este unul din centrele principatului şi reşedinţa uneia dintre judeţele regale. În timpul lui Géza I, principele Laszlo a fost stăpânul Bihariei. În centrul principatului a fost înfiinţat episcopatul Bihorului, care exista deja în 1061, la moartea lui András I. Cu certitudine putem presupune că episcopia din Bihor (mai târziu cea din Oradea), sunt din epoca lui Szent Istvan. Episcopia din Biharia este presupus de mai mulţi, ca fiind fondată de regele Laszlo, pentru că mai târziu, el a mutat-o în Oradea, adevărat că în 1111 este amintită încă episcopia din Biharia, dar cu doi ani mai târziu izvoarele vorbesc deja de episcopia din Oradea.

În 1068 prin strâmtoarea Bârgăului, în 1091 prin cea a Branului au pătruns în Ardeal cunii, de fapt popoare migratoare de limbă turcă, apoi trecând prin cheia Meseşului au ars aproape complet Nyírség, Zona Ierului şi Biharia. Cetatea Biharia în urma acestor lovituri şi-a pierdut importanţa. Regele Szent Laszlo, în jurul mănăstirii pe care a fondat-o în Oradea, a construit o cetate din pământ de forma unui cerc şi a mutat şi episcopia. Biharia a fost pentru prima dată pomenit în scris în jurul anului 1067: "Byhoriensis civitas" , iar în 1075 apare sub forma "Bichor civitatis". Între 1093-1094 Sfântul Ladislau a donat Cetatea Biharia şi Vama Crişului episcopiei din Bihor. Villa Reguen, azi pustiu - la nord-vest lângă Biharia, este amintit în anul 1177 ca pământ al apărătorilor porţii Cetăţii Biharia, ceea ce dovedeşte, că cetatea a îndeplinit şi în continuare rolul administrativ şi economic în viaţa judeţului. Cetatea Biharia a jucat un rol important în viaţa judeţului; este prezentă în toate formaţiunile sociale şi economice ale vieţii. Comuna o găsim notată sub numele Byhor în 1349, o diplomă din 1374 aminteşte şi dreptul ei de organizare a târgurilor. În 1393 apare sub denumirea de Villa Byhor. În secolul al XV-lea este evidenţiată ca protopopie principală, iar în secolul al XVI-lea ca subprotopopie, la care aparţin 18 parohii.

Imaginea medievală exterioară a Bihariei, principiul de organizare a aşezării, azi e aproape imposibil s-o reconstruim, dar de la Bunyitay ştim, că a fost o localitate cu mai multe străzi. S-au păstrat denumirile de străzi: "Szent Miklós", "Szent János", "Szent Péter" şi "Tót". Biharia a fost în mod continuu loc de încasare a vămii, un document din 1470 o aminteşte sub denumirea "oppidium Byhar". Aceste date presupun prezenţa unor funcţionari, dar şi a unor manufacturieri: dogari, rotari, fierari. Datele de după recensemântul din 1552 nu le cunoaştem exact, acestea au fost întocmite deja de încasatorii turci de impozite. Din păcate trupele turceşti, prin incursiunile lor, tot mai des jefuiesc, devastează, ard satele. Populaţia se refugiază când în stufăriş, când în munţi. După dominaţia turcă, măsura ravagiilor se face simţită prin satele părăsite, localităţi transformate în pustiu, ruine de biserici acoperite de buruieni. Comuna Biharia a supravieţuit lumii turceşti.

Biharia a suferit şi în timpul luptei de libertate a lui Rákóczi. După aceasta, pentru o perioadă de peste un secol şi Biharia s-a putut dezvolta nestingherit. Membrii gărzii naţionale din Biharia au luptat vrednic şi în timpul luptei de libertate din 1848/49, iar cei rămaşi acasă au ajutat revoluţia prin donaţii: cereale, fân, cizme, cămăşi pentru luptători. Comuna Biharia la începutul secolului XX a fost caracterizată printr-o viaţă economică în ascensiune, ceea ce a demarat construcţii de proporţii mari şi a avut ca urmare şi dezvoltarea vieţii culturale. Dar este şi entuziasm, dispoziţie pentru donaţii, pentru ridicarea unui monument milenar, iar apoi pentru aşezarea unei plăci comemorative în amintirea vitejilor curuţi.

Cauaceu

Această localitate apare pentru prima dată în evidenţa de zeciuială a episcopatului din Biharia, aceasta datând aproximativ din 1040, diplomele o amintesc deja din 1291, sub denumirea de "Kovácsi" (Cauaceu).

Loc de descoperiri arheologice, mormânt maghiar din perioada întemeierii statului (sec. 10- 11). Satul aşezat în vecinătatea imediată a Cetăţii de Pământ era locuit probabil de locuitori de cetate, ce se ocupau de munci de fierărie. Probabil populaţia din Cauaceu şi din Cetariu a confecţionat acele harnaşamente din fier forjat specifice ungurilor din sec.X, descoperite în mormintele militare, tolbe cu ornamente din fier, împodobite şi cu încrustări din argint-aur.

Comunitatea maghiară creştină din Kovacsi (fără biserică) s-a înfiinţat cândva în jurul anului 1030. Ei au mers la Biserica-mare aşezată la sud de cetate, precum şi în biserica episcopiei din interiorul cetăţii. Epoca de glorie şi-a trăit, atunci când Cetatea Biharia se putea considera cea de a doua capitală a Ungariei (între 1048 - 1106).

În 1333 este o localitate cu biserică aparţinând episcopiei din Oradea. Până la mijlocul secolului al XV-lea în vecinătatea lui Cauaceu iau fiinţă două aşezări mici. Mezőtelek şi Dumuslău, teritorii care conform unei însemnări din 1202 erau moşii ale cetăţii Biharia, dar în secolul XV aceste două aşezări şi probabil şi Cauaceu sunt deja proprietatea familiei Csáky. La începutul secolului XVI. Din cauza năvălirii turceşti începe să fie nelocuit, de aceea nu apare în recensământul din 1552, iar după dispariţia dominaţiei turceşti încă mult timp este pustiu.

Reformaţia care a pornit aici în 1517 a găsit o comunitate catolică, slab populată înfiinţată de regele ştefan. Ozorai Imre este scriitorul-predicator "cu vorba aspră" care a adus învăţăturile reformaţiei pe aceste meleaguri, pentru locuitorii Cauaceului.

La 1733 deja n-a mai avut denumirea de "Pusta" (pustiu - lb. maghiară), fiindcă între 1730 - 1740 se stabilesc aici oameni liberi care au venit din Reghin. Cauaceul este populat de oameni liberi având terenuri întregi sau pe jumătate. ("Reghin pusta" era un sat ce se întindea între Biharia, Tămăşeu - Tamasi şi Niuved - Nyüved). Satul fiind distrus în urma unui incendiu locuitorii au fost obligaţi să se refugieze. Aceşti oameni din Reghin şi-au adus modul lor de viaţă format, la care n-au renunţat la nici o constrângere domnească. Au trăit din cărăuşie, au transportat mărfurile negustorilor greci din Oradea, ei rămânând tot timpul oameni liberi. În 1773 este înregistrat ca un sat de limbă maghiară. Conform actelor din 1785 pe atunci moşierii au fost Szilágyi Sámuel, Dosvay László, Komáromi György, Lévai József.

Pe la sfârşitul anilor 1700 a înflorit viaţa satului, cărăuşia şi buna gospodărire a pământului aduc rezultatul scontat, creşte densitatea populaţie, în măsura posibilităţilor trăiesc ca oameni liberi. Este interesant că specificul de fierărit al localităţii până în secolul al XIX-lea s-a pierdut complet, populaţia cât şi viaţa ei s-a transformat în agricultori. Agricultura cea a înlocuit fierăritul, este modul de viaţă chiar până în zilele noastre a populaţiei de aici. Satul şi-a trăit epoca de glorie de la sfârşitul anilor 1700 şi până la începutul anilor 1900, după primul război mondial treptat a scăzut populaţia, la sfârşitul anilor 30 mulţi au fugit de aici, iar în perioada anilor 50 a avut loc o persecutare politică însemnată, mulţi au ajuns pe liste de chiaburi, mulţi, chiar din cei ce trăiesc şi acum au fost duşi forţat în tabere de muncă silnică.

Din anii 1900 ne-a rămas o parte din acţiunile moşierului Zathureczky Albert, ceea ce semnalează existenţa şi caracterul acestei familii în viaţa satului. Casa domnească a familiei Zatureczky, care iniţial a fost construită de însăşi contele şi episcop Szilágyi Sámuel, încă şi azi se poate vedea, din păcate într-o stare destul de rea, de neglijare. Atât familia Zathureczky cât şi Ertsey au fost oameni ai comunităţii satului, cu tragere de inimă către biserică şi către sat. Cimitirul satului până în zilele noastre se găseşte pe un teren ce a fost donat de familia Ertsey, iar fântâna publică (aşa numita fântână arteziană) a fost săpată de Zathureczky Albert la începutul anilor 1900, a cărei apă a fost folosită până prin anii 1980, iar după aceea a dispărut din cauză de neglijenţă.(chiar oamenii din Biharia de aici au dus apa, iar azi din păcate, acesta se întâmplă chiar invers, cei din Cauaceu îşi aduc apă de băut din Biharia)

Pe teritoriul acareturilor Mezőtelek şi Dumuslău se găseşte Cauaceu-Cătun, unde în 1905 a avut loc o dublă colonizare, cu populaţie venită din localităţile Okány şi Békés. (cei din Békés locuiau pe şirul "békés", iar cei din Okány jos pe câmpie). Cei din Békés erau reformaţi, iar cei din Okány baptişti. Până în 1919 precum în perioada 1940-1944 Cauaceu a aparţinut de Ungaria.

Din cauza naţionalizării moşia şi casa domnească sus amintit, precum şi marea moşie a familiei Ertsey, înregistrate în evidenţele civile au fost înstrăinate, li s-au luat, ambele familii căutând azil în interiorul graniţelor Ungariei, scindate în urma tratatului de la Trianon. Gospodăria colectivă s-a înfiinţat în anul 1961 şi s-a desfiinţat în 1991.

În 1986, în perioada Ceauşescu satul celor din Okány, Cauaceu-Cătun a fost demolat cu buldozere, iar populaţia de aici s-a stabilit în Cauaceu. După revoluţia din 1989 şi până în 1995 majoritatea tinerilor se mută în Oradea, iar după 1997 mulţi se mută înapoi în sat.

Pe la mijlocul secolului Cauaceul încă era denumit "micul Cauacaeu cel de podoabă", azi Biharia este în dezvoltare, împodobit, Cauaceul e fără podoabe. Cel ce analizează mai îndeaproape trecutul localităţii ajunge la trei constatări mai importante: comuna este locuită fără întrerupere de la formarea ei şi până în zilele noastre, comparativ cu localităţi de ordin de mărime asemănător din jur, numărul locuitorilor ei a fost mult mai mare, iar locuitorii ei dealungul secolelor au înfruntat activ toate acele încercări care le-au pereclitat interesele şi posibilităţile de afirmare.