Liceul Pedagogic (Craiova)

 teacher training college (en)  Adaugă categorii

Clădirea a fost construită începând de la 15 septembrie 1888 și inaugurată în 5 iunie 1891 pentru a adăposti noul azil Madona Dudu, după ce vechiul așezământ de lângă biserica Madona Dudu a devenit neîncăpător.

În Craiova, epitropia bisericii Madona-Dudu a întreţinut din fondurile sale un ospiciu. Chiliile de la biserica Maica Precista Dudu îndeplineau funcţia unui ospiciu numai pentru bolnavii din oraşul Craiova, aşa cum reiese din raportul înaintat la 24 ianuarie 1851 de poliţia oraşului Craiova către prefectura judeţului Dolj, referitor la internarea „spre întremare” a unui bolnav de epilepsie. Din anul 1851 până la 1858 a început succesiv a se adăposti 3-4 alienaţi în mod permanent prin chiliile ruinate ale bisericii. În 1860, dărâmându-se aceste chilii, lângă biserica Madona Dudu s-au clădit două camere şi o bucătărie pentru întreţinerea permanentă a 6-8 bolnavi. În cursul anilor s-a mai mărit numărul încăperilor, iar numărul paturilor a crescut la 20. Până în anul 1865 se primeau bolnavi de tot felul în acest mic spital: pelagroşi epileptici, cazuri chirurgicale, alienaţi. Ceea ce îi aducea pe aceşti bolnavi la spitalul bisericii Madona Dudu era credinţa în icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.
Azilul avea atunci două camere şi o bucătărie, pentru cei şase-opt bolnavi permanenţi, dar numărul acestora ajungea uneori până la 16.
În perioada 1872-1890 au fost internaţi în ospiciul Madona-Dudu 486 de bolnavi, 296 bărbaţi şi 190 femei, frecvenţa de vârstă fiind mai mare între 20-50 ani. Localul nu era corespunzător pentru asistenţa bolnavilor mintali: o curte strâmtă, patru camere pentru bolnavi şi câteva odăiţe pentru personalul azilului. Vara toţi alienaţii erau îngrămădiţi în curte, iar iarna în două odăiţe întunecoase, fiind lipsiţi de orice ocupaţii sau distracţii.
Pe baza planurilor arhitectului Alexandru Săvulescu (1847-1902) din Bucureşti şi a adjudecării lucrării de către antreprenorul Giuseppe Trolli, la 15 septembrie 1888 au început lucrările pentru construirea noului ospiciu. Alexandru Săvulescu a fost de altfel, unul dintre făuritorii Şcolii de Arhitectură din Bucureşti. Între anii 1895 şi 1902 a fost şi preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români, înfiinţată în 1891. În vara anului 1890 clădirea noului ospiciu a fost finalizată, iar după completarea instalaţiilor interioare, localul a fost inaugurat în 5 iunie 1891, odată cu transferarea bolnavilor din vechiul ospiciu.
Noul ospiciu Madona-Dudu, considerat a fi primul ospiciu modern din ţară, a fost condus de medicul psihiatru George Mileticiu din august 1888 până în aprilie 1917. Aportul doctorului Mileticiu la proiectarea noului ospiciu a fost substanţial, prin sugestiile făcute arhitectului în urma vizitelor efectuate în acest scop peste hotare în Franţa, Germania, Austro-Ungaria. Om de iniţiativă şi acţiune, cu o serioasă pregătire în psihiatrie, animat de profunde sentimente umanitare, a devenit, datorită capacităţii sale organizatorice, o autoritate în specialitate, fiind apreciat la superlativ. Doctorul Mileticiu a fost creatorul psihiatriei în Oltenia şi unul dintre pionierii psihiatriei româneşti. S-a impus ca un medic iubitor al progresului, dornic să introducă prompt toate inovaţiile utile în aşezământul pe care îl conducea.
Noul ospiciu Madona-Dudu era o construcţie de tip pavilionar, cu un edificiu central, construit în formă de patrulater, cu parter şi etaj, cuprinzând la parter magazia de îmbrăcăminte, locuinţa internului şi atelierul de croitorie, iar la etaj locuinţa medicului secundar şi a intendentului. Lateral se afla câte un salon pentru afecţiunile psihice acute, iar aripile erau formate din câte un salon spaţios, unul pentru bărbaţi şi altul pentru femei, atelierele de ocupaţie manuală şi de distracţie. De o parte şi de alta porneau două aripi, formate din câte trei pavilioane separate, care comunicau între ele printr-un coridor spaţios, deschizându-se în curtea din mijloc. Un şir de pavilioane era destinat femeilor, altul bărbaţilor. În fiecare pavilion puteau încăpea comod câte douăzeci de paturi. Un pavilion era destinat pacienţilor liniştiţi, altul epilepticilor şi paraliticilor, al treilea agitaţilor, fiecare pavilion de agitaţi având camere de izolare. Pătratul se încheia cu edificiul administrativ, adăpostind două săli spaţioase de mese, bucătăria, spălătoria, băile şi duşurile pentru bărbaţi şi femei şi opt rezerve pentru bolnavi. În spatele acestei clădiri se aflau unele dependinţe: un pavilion izolat pentru bolile contagioase, magazia de lemne, morga etc. Întreg ospiciul era înconjurat de grădini, plantaţii de pomi fructiferi şi brazi, precum şi un teren de muncă, în suprafaţă de 9 ha, toate acestea fiind sub îngrijirea unui inginer silvic, salariat al epitropiei.
Numărul de paturi al noului ospiciu era de 35 paturi gratuite şi 30 de paturi cu plată, în secţia comună şi şase paturi rezervate, în afara celor din camerele de izolare ale agitaţilor. Pentru locurile gratuite se cerea prezentarea unui act de pauperitate, iar pentru cele cu plată din secţia comună se achitau 45 lei lunar. Pentru o cameră rezervată taxa lunară era de 150 lei.
Printre metodele de tratament utilizate era şi ergoterapia. Bolnavii aveau ocupaţii diverse în funcţie de anotimp. Totuşi activitatea acestora nu era remunerată, precum era a celor din ospiciile din Ungaria, de exemplu, care primeau zilnic 40 fileri recompensă pentru activitatea lor.
Mişcarea bolnavilor pe 14 ani a constat dintr-un număr de 635 bolnavi nou internaţi (409 bărbaţi şi 226 femei), la care se adăugau 23 de bolnavi proveniţi din vechiul azil. Numai jumătate din totalul internaţilor proveneau din judeţul Dolj. Cât priveşte evoluţia bolii celor 635 de pacienţi internaţi în 14 ani, 32% apar ca vindecaţi, 23% amelioraţi, 9,5% nevindecaţi, 24% decedaţi şi 11,5% rămaşi.
Pelagra dădea un mare număr de decese, iar paralizia generală progresivă un număr mare de internări (15% din total); alcoolul determinase stigmate psihiatrice la 40% din bolnavii internaţi, iar ereditatea era incriminată în 31,2% din cazurile spitalizate la Madona-Dudu.
În perioada 1919-1922, sanatoriul a fost condus de doctorul George Constantinescu, care a fost un psihiatru distins, respectuos faţă de normele deontologice, un demn elev al lui Mileticiu.
În 13 mai 1922, Epitropia bisericii Madona-Dudu a cedat sanatoriul Ministerul Sănătăţii Publice, Muncii şi Ocrotirilor Sociale, dar acesta nu a mai continuat opera făurită cu atâta trudă şi a cedat, la rândul său, întreg localul cu zestrea lui Ministerului Instrucţiunii. Bolnavii din sanatoriu au fost transferaţi, în iulie 1922, la ospiciile Socola-Iaşi şi Coştiugeni-Chişinău.

www.cnpcv.ro/