Lacul Izvorul Muntelui (Lacul Bicaz)

 lac, lac de acumulare

Lacul Izvorul Muntelui (cunoscut și sub denumirea de Lacul Bicaz), este un lac de acumulare aflat pe cursul mijlociu al râului Bistrița la 4 km în amonte față de orașul Bicaz.

www.youtube.com/watch?v=RJ8eu1qzEDQ
www.youtube.com/watch?v=mmEIlGcBdLM
www.youtube.com/watch?v=oLxq3ZBBCYo
Lacul
Vedere spre lacul Izvorul Muntelui de pe coronamentul Brajului de la Bicaz

Direcția sa generală este de la nord-vest spre sud-est, având frecvente zone de extindere laterală, cea mai importantă fiind cea de pe râul Bistricioara (de aproximativ 3 km). Are – în medie - o lungime de 35 km, un perimetru de 71 km, o suprafață de 32,6 km² și un volum maxim de apă de 1.250 milioane m³, fiind totodată – ca mărime – al doilea lac artificial din România[A] și al treilea ca înălțime[B]. Diferența dintre cotele maximă – aflată la 516 m altitudine și minima – aflată la 434 m altitudine, este de 82 m, depinzând de regimul de exploatare. Geologic amenajara este situată în zona flișului Carpaților Orientali.

Două captări secundare aflate la Tașca respectiv Izvoru Muntelui, deviază apa râurilor Bicaz respectiv pârâului Izvorul Muntelui în lacul principal. Cea de la Tașca se constituie în spatele unui baraj de tip stăvilar cu două câmpuri deversoare echipate cu 2 stavile segment cu clapetă, fiind limitată de un dig lateral cu o lungime de 1,3 km și un dig de pamant lung de 60 m în frontul de retenție, ce se închide în versantul stâng. Priza de apă se continuă cu o galerie de derivație cu diametrul de 0,4 m și o lungime de 9845 m, ce asigură debitul de servitute. Cea de-a doua captare (de tip tirolez, debit instalat de 2,4 mc/s) este instalată la traversarea galeriei de derivație de către pâraul Izvorul Muntelui, cu dirijarea acestuia direct în galerie[6] (conductă îngropată cu diametrul de 3 m și lungime de 150 m). Debitul normal de transport al derivației la nivelul normal de retenție al lacului este de 15 m3/sec.

Apa acumulată la Tașca este folosită atât pentru producerea de energie electrică în centrala hidroelectrică „Bicaz-Stejaru” cât și pentru alimentarea fabricii de ciment din localitate sau pentru alte cerințe din aval. Concepția acumulării permite – la nevoie, mărirea volumului acesteia la circa 31 milioane m3 prin înlocuirea digului longitudinal de la malul drept cu un dig transversal în frontul de retenție.

S-au luat în calcul 3 amplasamente, pentru baraj.[3] Primul proiect pentru viitorul complex hidroenergetic a fost făcut de inginerul român Dimitrie Leonida în 1908, sub forma unei lucrări cu care acesta obține la Școala Politehnică din Berlin - Charlottenburg, diploma de Inginer electrotehnist[D]. Alte variante de proiect au urmat, lipsa finanțării amânând realizarea acestuia până după cel de-Al Doilea Război Mondial, când nevoia de energie necesară proiectului de dezvoltare a industriei grele a determinat demararea realizării lui. În baza studiilor Institutului de Studii și Proiectări Energetice[3] București derulate în perioada 1949-1950, s-a hotărât[14] amenajarea hidroenergetică complexă a râului Bistrița, având ca punct de start și bază construcția barajului care urma să fie botezat inițial Vladimir Ilici Lenin[15].

Baza tehnologică a utilajelor a fost asigurată de excavatoare SE sovietice, autobasculante cehoslovace Tatra și drăgi sovietice.[16] Energia electrică a fost asigurată inițial - până la inteconectarea în sistemul energetic național, de o uzină Diesel de 6 MW[17]. Activitatea de construcție s-a desfășurat cu rigurozitate, iar materialele folosite au fost de calitate.[18]
„Tot ce era pe hârtie aparea și în teren. Șarje întregi de betoane testate și găsite necorespunzătoare se aruncau fără discuție”
— constructorul Constantin Marcu[18]

Startul lucrării s-a dat în toamna anului 1950, sub forma a 3 șantiere amplasate la intrarea și respectiv ieșirea tunelului de aducțiune (satele Cârnu și Stejaru) și în zona viitorului baraj (în apropierea confluenței Bistriței cu pârâul Izvorul Muntelui). Cu proiectarea și prospecțiunile geologice asigurate de același I.S.P.E. București, șantierele au avansat și, în primăvara lui 1951 a fost deviat cursul apelor Bistriței printr-un sistem de diguri dispuse lontgitudinal, începând și activitatea de străpungere a muntelui Botoșanu și construcție a tunelului.[16] Agregatele pentru beton au fost extrase prin hidromecanizare cu ajutorul a 3 drăgi refulante de la balastiera din zona Cârnu.[9] În 1953 au fost puse în funcțiune pe plan local fabricile de ciment și betoane, iar activitatea de turnare propriuzisă a corpului principal a demarat în 1956. La 1 iulie 1960 porțile barajului s-au închis.[16]

Galeria de aducțiune de a fost executată în condiții geologice foarte dificile, implicând atât înfruntarea unor presiuni ale apelor de inflitrație foarte mari cât și infiltrații cu gaze pe aproape o treime din lungime[16] (o explozie a unei asemenea pungi de gaze s-a soldat cu aproximativ 30 de morți[17]). Străpungerea s-a făcut pe 11 decembrie 1955.[16]

Nici construcția hidrocentralei situată pe terasa aluvională superioară a Bistriței – prima centrală de mare putere realizată în România – nu a fost scutită de evenimente neplăcute, ajungându-se până la inundarea acesteia. Interconectare uzinei electrice s-a realizat cu începere din 1957 când a fost pusă în funcțiune linia de 110 kV care venea de la Roman. Trei ani mai târziu la sfârșitul verii sunt puse în funcțiune și liniile de 110 kV care mergeau spre Suceava și Fălticeni[E]. Prima turbină pornea câteva luni mai târziu.

Cu un an înainte de finalizarea barajului, au pornit lucrările în aval de acesta pentru realizarea celorlalte amenajări hidroenergetice.
În 1980 s-a finalizat și captarea secundară a râului Bicaz în lacul principal - prin construcția la Tașca a unui baraj și a galeriei de aducțiune derivată din acumularea nou constituită
Planul de exploatare a lacului, s-a făcut pe baza observațiilor hidrologice desfășurate într-o perioadă de 3 decenii (1919-1939). Gospodărirea apelor acumulate este prevăzută pentru 2 ipoteze:

Predominența folosirii apelor pentru nevoile energetice (nevoile de irigații și alimentare cu apă fiind satisfăcute de debitele turbinate conform necesităților energetice)
Predomină folosința apei pentru nevoile de irigații (stocul evacuat crește în perioada de vegetație, reținându-se un stoc minim de apă, necesar funcționării integrale a centralei în perioadele de vârf hibernale de necesități energetice).
Folosirea muncii forțate și dislocarea așezărilor
Barajul în nocturnă

Între 10.000[18] și 15.000 de oameni au muncit la ridicarea barajului, a tunelului de aducțiune și a uzinei electrice. Pentru a asigura forța de muncă necesară au fost aduși deținuți politici organizați în Colonii de Muncă[F]. Organizarea deținuților politici s-a făcut în două lagăre. Primul s-a aflat la Dodeni[G] în locul actualei stații de transformare dela Cojusna și a adăpostit pe cei care au lucrat la corpul barajului și, în partea amonte a tunelului de aducțiune. Celălalt a fost în cartierul Ciungi în locul actualului stadion din Bicaz și, a concentrat pe cei care au lucrat la terasamentul căii ferate care venea de la Piatra Neamț și la construcția gării din Bicaz. Numeroase accidente soldate cu decese și răniți, au avut loc în rândul deținuților - supuși unor condiții dure și lipsiți de experiență.
La construcție a lucrat pe șantierele de la Tunel Intrare și Baraj până la finele anului 1959 și un detașament de 1200 de militari ai muncii[H]. Alții 400 au lucrat la construcția fapricii de ciment și la hidrocentrala de la Stejaru.[16]

Realizarea construcției a impus strămutarea parțială[I] sau totală[J] a 22 de sate. Dintre acestea, unele ca Răpciune, Cârnu, Rețeș – au dispărut în totalitate. Au fost strămutați peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de gospodării.[16][17][19] Două cimitire care urmau să fie îngropate de ape, au fost și ele dislocate. Preoții satelor Hangu și Fârțagi, au început cu un an înainte de inaugurarea barajului să-și îndemne enoriașii la slujba de duminică, să-și mute morții în noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. A luat astfel naștere ceea ce avea mai târziu să se numească „Drumul Morților” – cel pe care au fost cărate osemintele.
„Barajul a fost închis într-o seară a lui iunie 1960. Satenii își mutaseră deja morții în deal la Chirițeni. Chiar și cei neidentificați au fost reînhumați într-o groapă comună”
—Învățătorul Teoctist Galinescu din Chirițeni
In memoriam
Crucea comemorativă
Asociația Foștilor Deținuți Politici din România - Filiala Neamț - a ridicat la capătul barajului, o cruce comemorativă pentru cei care, obligați fiind să muncească la acest edificiu, au suferit și/sau au decedat.
Construcția complexului hidroenergetic a fost imortalizată pe pânză de ce a care a fost numită „doamna acuarelei românești”, pictorița Iulia Hălăucescu. Aproximativ 200 de tablouri constituie Epopeea Bicazului așa cum a fost trăită de martorii oculari, jumătate din acestea fiind expuse. Aflată printre cei care spărgeau stânci și turnau betoane, pictorița a reușit să surprindă o istorie îngropată apoi de ape.

Printre lucrările neexpuse în perioada comunistă se numără cele precum „Cultul morților”, care descrie stramutarea osemintelor din Cimitirul Hangu „în deal” la Chirițeni.
„Se lucra nonstop și era luminat a giorno. Cei din colonie erau oameni cinstiți. A fost o școală a vieții foarte interesantă. Ce nu pot sa uit e ca oamenii munceau cu extaz, cu foarte multă bucurie”
—pictorița Iulia Hălăucescu
Rezervația acvatică
Rezervația acvatică Lacul Izvorul Muntelui
Categoria IV IUCN (Arie de management pentru habitat/specie)
Harta locului unde se află Rezervația acvatică Lacul Izvorul Muntelui
Harta locului unde se află Rezervația acvatică Lacul Izvorul Muntelui
Zona lacului Izvorul Muntelui

Lacul aparține categoriei lacurilor eutrofe – oligotrofe, având ca particularități specifice volumul și întinderea foarte mari, așezarea într-un areal montan cu altitudine medie, variații anuale de nivel de pană la 25 – 30 m, existența unei stratificări termice datorate stagnării îndelungate a apei în cuveta lacului în prezența unor adancimi mari și, denudarea periodică a unei mari din suprafețe areal – cca. 1.500 ha — pe o durată de pană la jumătate de an.

Zona aparține treptei climatice montane moderat de caldă (temperatura medie anuala de 7 ÷ 7,5 °C), cu ierni blande (temperatura medie a lunii ianuarie –4 ÷ -5 °C) și veri moderat de calde (temperatura medie a lunii iulie, 16,5 ÷ 17 °C), efecte ale particularităților legate de existența suprafeței mari de apă.

La nivelul său, a fost declarată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - arii protejate), o arie protejată cu statut de rezervație acvatică, de 150 de hectare. Arealul se află pe malul drept al acumulării, în zona Izvorul Alb

Fauna apelor lacului cuprinde specii precum: babușcă, clean, lostriță, moioagă, mreană, oblete, păstrăv (indigen, de lac și curcubeu), porcușor, plătică, scobar.

Există pe malul stâng, opus celui al rezervației, o crescatorie de păstrăv în localitatea Potoci, unde se găsește si Stațiuna de Cercetari Biologice „Petre Jitariu”ce aparține de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Stațiunea este dotată cu un batiscaf – pentru cercetări, oaspete fiindu-i acestuia în 1993 oceanograful Jacques-Yves Cousteau. Tot în cadrul acesteia se găsește și un Laborator de evaluare a calității apei lacului de acumulare.
Date de interes turistic
DN15 privit în aval de baraj, de pe coronamentul acestuia
Portul de agrement Bicaz
Vaporaş amarat în Portul Bicaz

Posibilități de acces: Lacul Izvorul Muntelui este accesibil în primul rând rutier – circumferențial, dar și feroviar (în sud) și, de la distanță aerian.

Principala cale de acces este reprezentată de DN15 pe porțiunea Bicaz – Poiana Largului. Din centrul Bicazului, drumul șerpuiește pe serpentinele care urcă pe coronamentul barajului, pentru a se angaja ulterior pe marginea stîngă a lacului. După ce revine le malul drept - trecând peste viaductul de la Poiana Largului, se intersectează cu DN17B care vine de La Vatra Dornei. De aici se îndreaptă mai întâi spre sud, apoi pe valea Bistricioarei spre Pasul Creanga.[29] Deoarece în zona Munților Stânișoarei sunt foarte active procesele de modelare a versanților – prăbușiri, eroziune torențială și mai ales alunecări de teren, întreținerea și exploatarea șoselei Bicaz – Largu prezintă dificultăți semnificative.

În Bicaz ajunge și DN12C care coboară din Pasul Pângărați dinspre Transilvania.
În zona de sud-vest există un singur drum modernizat[29], care necesită însă reparații capitale. După porțiunea inițială a acestui drum cu indicativul DJ155F dintre Bistricioara (intersecția cu DN15) și Durău, acesta urcă Ceahlăul pentru a coborî spre Izvoru Muntelui și de aici mai departe spre baza barajului, pe dreapta Bistriței. Porțiunea montană a drumului este foarte deteriorată. Alternativă există pe marginea lacului numai sub forma unui drum forestier - Izvorul Alb, între intersecția cu DJ155F din satul Ceahlău și porțiunea de acces pe coronamentul barajului a DN15.
Accesul feroviar se face prin gara Bicaz, la capătul magistralei 509 (secundară și neelectrificată).
Aeroporturile cele mai apropiate (în distanțe calculate de la Bicaz[31]) sunt la: Bacău (86 km), Iași (156 km) și Târgu Mureș (173 km).

Amenajări:
Pe malul stâng – în apropiere de baraj – se află amenajat un port turistic. Vaporașelor existente li se adaugă șalupe, hidrobiciclete, căsuțe de lemn și un hotel plutitor. Capacități suplimentare de cazare există pe ambele maluri, sub forma unor pensiuni agroturistice.
Masivul Ceahlău, prelucrare 3D
Obiective turistice de vecinătate:

Masivul Ceahlău
Cheile Bicazului
Piatra Teiului, Pădurea Secu
Stațiunea Durău, Mănăstirea Durău, Palatul Cnejilor
Platoul Comarnicului
Mănăstirea Bihalnița și Schitul Pahomie cel Mare din Hangu
Mănăstirea Petru Vodă, Biserica de lemn din Galu, Biserica de lemn Trei Ierarhi din Poiana Largului