TEATRUL VECHI(M.EMINESCU) (Oraviţa)

 teatru, monument, patrimoniu, loc interesant, clădire istorică, patrimoniu arhitectonic

La Oravița, se construia, între 1816-1817, primul teatru din piatră (o premieră în Banat, iar, la inaugurare, s-a mai stabilit un record: era întâia clădire din Europa luminată cu lămpi cu acetilenă!

…La Oravița, un arhitect macedo-român, Ion Niuny, înființa, în 1806, “Clubul diletanților de Teatru”,care a dat întâia reprezentație în 1815!). Astăzi, clădirea este o bijuterie de muzeu, cu o sală renovată (în 1995-1997), păstrându-se intact stilul. 250 de locuri în superba sala cu două etaje.

Teatrul Vechi "Mihai Eminescu", monument istoric de artă şi arhitectură, clasificat la poziţia 11-B-220 pe Lista Patrimoniului Naţional Mobil şi Imobil din România , fondat la 1817, realizat în stilul barocului vienez (barocul târziu). Proiectant este arhitectul imperial, aromanul Ion Niuni, butaforia din sala interioară a fost realizată de Ieronimus Platzger, decorator al Curţii Imperiale iar montarea, asamblarea şi organizarea interioară a edificiului este opera unuia din pictorii oficiali ai Casei de Austria, Francisc Knée. Imită la scară mică vechiul Burgtheater din Viena care, fiind dezafectat la anii 1890, sporeşte importanţa edificiului din Oraviţa care, în acest caz, nu mai este copie (abbdruck) ci original (modellentwurf). Pe scena teatrului au montat spectacole de teatru şi muzică trupe profesioniste din Europa şi din lume: Bucureşti, Viena, Paris, Berlin, Sankt Petersburg, Budapesta, Graz, Innsbruck, Belgrad, Roma, New York, Philadelphia ş. a. Astăzi găzduieşte Muzeul de Istoria Culturii Cărăşene cu secţii de istorie, geografie istorică, etnografie-folclor, arhiva documentară şi biblioteca "Sim Sam Moldovan – Ionel Bota" de carte şi presă veche.

IONEL BOTA(DIRECTORUL TEATRULUI)

O prezentare generală


Fondarea Burgtheater-ului unicat, conservarea

şi protejarea lui în intervalul 1817-1960





1. Cultivarea unei tradiţii orăviţene şi cărăşene în arta spectacolului





a. De la arhaic spre modern









Veche reşedinţă a ţinutului, fie în organizările montanistice din secolul XVIII, fie în administraţia comitatensă, reşedinţă a judeţului Caraş în perioada interbelică, oraşul Oraviţa a fost mai degrabă un habitat al dinamicilor vieţii cultural-spirituale. Localitatea se încadrează spusei lui I. Montani despre întreg Banatul, ca „pământ clasic al talentului”. „Minunată unitate sufletească şi geografică e acest ţinut românesc.”, mai spune Montani.1

Tradiţiile spectacolului de teatru şi muzică din Banat îşi au priorităţile lor binecunoscute, dacă ar fi să recurgem doar la argumentul orăviţean, în oraşul de pe Căraş funcţionând un edificiu pentru teatru încă de la 1817, azi Teatrul Vechi Mihai Eminescu, primul din spaţiul culturii naţionale la acea dată. Muzica şi teatrul, corul şi fanfara, dansul de societate şi dansul poporal, opera şi opereta, asociaţiile şi reuniunile culturale au creat memorabile punţi de legătură inter-etnice: români, germani, evrei, maghiari, sârbi, ţigani, într-o multiculturalitate activă, dincolo de capriciile unei istorii care a contrabalansat elementele ecuaţiei majoritar-minoritar, naţiune-naţionalitate-naţionalism, în funcţie de orgoliile şi interesele clasei politice a vremii, cel mai adesea îndepărtată de spiritul, aspiraţiile şi dinamica mentalului colectiv. Aşadar, orice referire la acest element definitoriu pentru viaţa cotidiană a unui oraş al convieţuirilor şi colaborării interetnice, pleacă de la marele simbol, Teatrul Vechi, monument unicat de istorie şi arhitectură, fondat la 1817, cum spuneam mai sus, cea dintâi clădire a genului din spaţiul culturii naţionale.

Istoria ţinutului orăviţean se împleteşte cu istoria muzicii şi teatrului. E o formulare ce justifică, într-un fel, spiritul locului. Şi care a alimentat dinamicile unor tradiţii cultural-artistice survenind, firesc, dintr-un orgoliu de prioritate: primul edificiu teatral din spaţiul românesc, premiera absolută a operetei Crai Nou,2 prima clădire cu destinaţie culturală iluminată de lămpi cu acetilenă.3 Aşadar, teatrul, multă vreme un mijloc de cultivare a limbii,4 are tradiţii bogate în Banatul Montan. Şi aici, în această provincie românească, funcţia şi evoluţia jocului cu masca din teatrul poporal au fost modelele.5 Elementele de continuitate, de la masca primitivă la masca poporală,6 concordă cu jocurile timpului şi ritmările din viaţa cotidiană.7

Ca peste tot, la izvoarele teatrului românesc se află obiceiurile arhaice legate de cultul fecundităţii şi fertilităţii, practicate de regulă primăvara şi vara, ori în preziua recoltării, ori legate de momente calendaristice aparte şi de evenimente din ciclul vieţii, dar toate provenind din rituri arhaice: paparudele (păpăluga la Cantemir), caloianul, Drăgaica, turca ori brezaia, borăcenii, cucii, căluşarii, unchieşii, moşii-moşnegii.8 Influenţa dramei religioase apusene se simte în irozi, vicleim (viflaim)9, cu acele personaje relativ individualizate şi acţiune unitară generată de conflictul dramatic. Jocul păpuşilor, grăbind procesul de laicizare pe două direcţii, conservatoare şi poporală,10 e parte din commedia dell’arte, din vechile attelane romane, practici obişnuite mai ales iarna.11 Cioplite din lemn ori făcute din cârpe, păpuşile întruchipează eroi interesanţi precum Vasilache, Ilenuţa, Gaciţa, popa, turcul, dracul, ciobanul, Coana Mariţa, Paiaţa. Lada păpuşilor a fost descrisă de T. Burada, are un conţinut eminamente satiric, sintetizează un protest social, personajele fiind individualizate prin cuvânt şi atitudine. Păpuşarii celebri de la pragul veacurilor XIX-XX sunt cunoscuţi şi în mediile bănăţene: Ion Hangan, Tătărăşan, Drăgan, Ilie Păpuşarul, Ştefan Szabo.12 În Banat, jocul haiducilor e adus de aromâni (macedoromâni), scene şi tablouri dramatice având ca personaje 7-8 haiduci, iubita mai-marelui haiducilor, potera, comandantul poterei, arnăutul, boierul, negustorul, scenariile implicând şi secvenţele reunirii tuturor eroilor pentru a interpreta cântecul haiducilor în port naţional sau haine militare.





b. Tradiţii orăviţene în cultivarea spectacolului de teatru şi muzică





Despre bătrânul teatru orăviţean, prioritate a genului în cultura noastră, ne-am ocupat personal în două volume,13 care vor fi urmate de alte două. Dar în orice tentativă de a scrie istoria oraşului nu ai cum să ocoleşti bogata istorie a edificiului. Tradiţia genului, cu mult înainte de ridicarea clădirii, pleacă desigur de la amintirea mai multor spectacole jucate aici, fie şi în spaţii improvizate. Important în pionieratul problemei ar fi, de pildă, turneul trupei lui Antonius Eintrag din Viena, la 1763, cu spectacole susţinute în sala de protocol a vechiului han de poştă, actorii alegând Oraviţa tocmai pentru că aveau ştire că aici exista deja o tradiţie a artei spectacolului. Despre Eintrag şi trupa sa prezentă în Oraviţa avem o informaţie indirectă dar importantă. În „Matricola Magistratului din Kudritz” s-a păstrat o scurtă însemnare atestând că actorul Arnold Bacher, component al trupei lui Eintrag, s-a îmbolnăvit pe drumul de întoarcere de la Oraviţa, murind la 9 august 1763 în Kudritz.14

De mai multe ori înainte, dar sigur la 1783, 1788 şi 1793, în salonul de la Hotelul „Coroana” (sala de protocol, „officina”), proprietatea lui Peter Eirich, se montează spectacole teatrale şi muzicale.15 Realitatea prezenţei unor trupe din imperiu care au venit cu spectacole aici, fiind vorba de Schmillöger, I. Schiller, Fr. Divald, I. Kuncz, A. Muller, V. Sase, I. Gerger, L. Scheipp16 a determinat şi opinia despre teatrul „care datează, aici, de pe vremea Mariei Terezia”.17 Peter Eirich de la „Coroana” are „scenă proprie cu requisite împrumutate”, citim într-un document din arhiva instituţiei.18.

În 1788, un alt spectacol de teatru şi muzică va intra în analele genului, sporind deja faima pe care oraşul o avea în ipostaza de gazdă a unor producţii dramatice. Ofiţeri şi soldaţi ai regimentului de artilerie încartiruit în Ticvaniul Mare, localitate din apropierea Oraviţei, montează piesa „Graf Waltron”, pe scena hanului de poştă, cu o colaborare a diletanţilor locali. E amintit numele învăţătorului din Ticvaniul Mic, Mihai Sorinca, evidenţiat în luptele cu turcii, de la Mehadia.19 Suntem la vremea când se dezvoltă condiţiile social-istorice favorabile expansiunii spectacolelor de teatru cu public diversificat, din toate categoriile sociale.20

2. Fondarea edificiului teatrului,

copie a vechiului Burgtheater din Viena.

Inaugurarea teatrului, în prezenţa familiei imperiale de la Viena





a. Activitatea asociaţiilor de diletanţi în pregătirea ridicării clădirii





După 1800, o asociaţie a diletanţilor are ca obiectiv ridicarea unui edificiu pentru a găzdui spectacole de teatru şi muzică. O comisie include pe fraţii Ion şi Dimitrie Constantini (Konstantiny), macedoromâni (aromâni), primul economist renumit, primar al oraşului între 1804-1821, celălalt istoric şi viitor profesor la Preparandia Aradului,21 Prokop Lhotka de Zmislov (Smislov), directorul Tribunalului Montanistic, Carol, Francisc, Johann şi Louis Maderspach.

Se consolidează un nucleu de artişti diletanţi (amatori), se organizează spectacole. Avem ştiri despre cel din 1806, dar sigur că ele au fost montate şi mai devreme. În 1813 Clubul Diletanţilor, îşi oficializează statutele, prilejul altei montări teatrale.22 În decembrie 1815 este organizat un bal de caritate pentru victimele războaielor napoleoneene, morţii şi răniţii din bătălia de la Leipzig, invalizii, văduvele şi orfanii de război din Oraviţa şi din împrejurimi. Diletanţii dau şi un spectacol în grădina Hotelului „Coroana”23 şi adună suma de 51 florini şi 2 creiţari.





b. A doua listă de colectă publică





Colecta din 24 martie 1816 e importantă. În „Orawiczaer Wochenblatt”,24 a fost publicat un conspect al listei, după copia din 1837 a originalului,25 după extrasul original aflat, în 1930, în arhiva Bibliotecii Muzeului Naţional din Budapesta, „Szechenyi Könyvtár”. În 1938, prim-directorul bibliotecii ungare, Iosif Fitz, de origine din Oraviţa, îi trimite lui Sim. Sam. Moldovan, o copie. Un cercetător din interbelic nota că teatrul era gata la 1816.26 Cum am demonstrat în altă parte, clădirea e gata, de fapt (clădirea zidită), încă din toamna lui 1815. Lista e deschisă de Lhotka de Zmislov, consilier de tezaur şi director al Tribunalului Montanistic, cu 280 florini. Sunt şi mulţi donatori români şi macedoromâni (aromâni). Îi regăsim, astfel, pe Ion, Costa şi Dimitrie Demetroviciu, macedoromânii Ion Niuni, arhitectul teatrului, Ion şi Dimitrie Constantini. E cotizant şi protopopul Petru Iorgovici, fratele celebrului gânditor de talie europeană Paul Iorgovici, Alexandra Şaguna („Şiaguna”), mătuşa viitorului mitropolit al Transilvaniei. Sunt reprezentanţii tuturor etniilor orăviţene: Gaspar Oberhofer (el va dona pe o listă anexă şi din averea sa 680 florini), Anton Hoffman, Iacob Umheiser, Michael Orthmayr, Catarina Jaretz, Andreas Stolz, Anton Mogern, Johann Seyman, medicul Simon Schmidt, Iosif Schiessler, Ion Tinopl, Ferdinand Oberth, Johann von Annich, Martin Steinbauer, Antonia Dittrich, Francisca Pecher, Iosif Fulepp, Michael von Fritschko, Anton de Medveczky. Alte donaţii fac locuitorii din satele zonei cărăşene ori din oraşele Banatului de Munte, precum Vasilie Petrovici din Ciudanoviţa, Urban Seidl din Ciclova Montană, Francisc Reymann din Dognecea, medicul Johann Keszt din Moldova Română, Anton Bernhofer, Johann Hofmann, Francisc Eckmüller, Iosif Kummer şi medicul Philip Polinger, toţi din Sasca Montană, alături de Anton Schmidt, Johann Jentner şi Francisc Thaler. La iniţiativa Direcţiunii Montanistice Oraviţa se adună sume de la lucrătorii şi funcţionarii Uzinelor de Fier din Ferdinandsberg, Moldova Nouă, Bocşa Montană, Dognecea, Gladna, Rusca Montană. Cooperativele miniere nu se lasă mai prejos, oferind sume generoase cele din Oraviţa Montană, Sasca Montană, Dognecea, Moldova Nouă şi Gârlişte. O uriaşă donaţie, de 2.061,12 florini vine din contribuţia lojilor masonice „Glück auf!” şi „Kosmos” din Oraviţa, „Steaua luminoasă” din Biserica Albă, Cassa de Pupille cu 249 florini, mina „Thalia”.27 Suma generală a fost de 8. 622, 50 florini vienezi. E lansată ideea finalizării edificiului teatral, care să fie gata de inaugurare în 1817, când întreg Banatul sărbătorea centenarul eliberării de sub administraţia otomană. Instituţia, aşadar, a depăşit limitele unei importanţe strict locale.28 În totul, lista de colectă din 24 martie 1816, cu anexele sale, rămâne deopotrivă un document din seria celor atestând naşterea celui mai vechi edificiu teatral din ţară şi argumentul local adus realităţii istorice din spaţiul multietnic şi multicultural din Mitteleuropa.29 Localnicii au păstrat amintirea unei legende locale în care viziunea unui „ Vasa Petrovici de Ciudanoveţi ”, prietenul lui Zmislov, se transpune în „palat cultural”. Povestea încerca s-o dramatizeze în interbelic Sim. Sam. Moldovan.30 Teatrul s-a zidit pe terenul „Goldberger Gewerkschaft”31 Terenul era donat de soţia lui Lhotka, născută Maderspach.32 Arhitectul proiectant este un alt aromân, Ion Niuny (Niuni) care solicită colegului său din Viena, Ieronimus Platzger, să copieze organizarea interioară a Burgtheater-ului din capitala imperiului.33 Iar Francisc Knée, un pictor foarte cunoscut şi solicitat la vremea aceea, aplică la faţa locului tot ceea ce înseamnă note, date, idei, schiţe, proiecte inspirate de modelul vienez în planşele lui Ieronimus Platzger.





c. Inaugurarea teatrului





O reprezentaţie în limba română oferă diletanţii locali în vara lui 1817,34 sigur în coordonarea lui Ion Constantini dar nu ştim dacă în sala de la celebrul hotel local ori pe scena clădirii care-şi pregătea inaugurarea. O idee era inaugurarea în iulie dar lucrurile se amână până în toamnă fiindcă atunci, în prima săptămână din luna octombrie, familia imperială aflată într-un traseu transilvano-bănăţean, avea să ajungă şi în ţinutul cărăşan şi almăjan. Spectacolele inaugurale oficiale au afişe cu data completată ulterior prin stampilare, 8 şi 10 octombrie 1817.35 În fapt, primul spectacol este montat pe scena teatrului la 5 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 8). O „eine Dilettanten Gesellschaft” propune piesa în trei acte „Die beschämte Eifersucht” („Gelozia umilită”) semnată de J. Franul von Weissenthurm, banii aduşi de spectacol urmând a fi donaţi „Fondului Săracilor.” Din păcate nu ştim numele actorilor ci doar pe acela al personajelor piesei.36 Al doilea spectacol al diletanţilor locali are loc în 7 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 10) cu piesa lui Friedrich Wilhelm Ziegler, „Der Lorbeerkranz oder Die Macht des Gesetzes” („Cununa de lauri sau puterea legii”. La fel ca şi în cazul primului afiş, nu aflăm decât numele personajelor piesei şi nu pe acelea ale actorilor care le-au întruchipat pe cea mai veche scenă stabilă din cultura română.37 Familia imperială, Francisc I de Habsburg-Lorena (între 1792-1806 a avut titlul de Francisc II al Sfântului Imperiu Romano-German apoi din 1806 pe acela de Francisc I de Austria până la moartea sa, în 1835) şi Carolina-Augusta de Bavaria au asistat la cel puţin unul din cele două spectacole, din loja „belle-étage”, loja din stânga, cum priveşti din sală spre scenă. O opinie veche acreditează ideea că familia imperială a vizionat doar al doilea spectacol deoarece a refuzat prezenţa la cel dintâi din incidenţa unor acuze anonime la adresa lui Lhotka şi asociaţilor săi din comitetul de iniţiativă, că şi-ar fi însuşit ilicit sume din banii de colectă. De aceea, Francisc I i-a ordonat consilierului de Curte, Francisc de Ulményi, o anchetă. Care anchetă nu a dat dreptate blasfemiatorilor ideii de teatru la Oraviţa. Împăratul şi împărăteasa se aflau în călătorie de nuntă, itinerarul în părţile acestea incluzând Bozovici-Dalboşeţ-Stăncilova-Sasca Montană (5 octombrie), Slatina Nera-Ciclova Montană-Oraviţa (6 octombrie), Oraviţa-Ciclova Montană-Oraviţa (7 octombrie), Oraviţa-Weisskirchen (Biserica Albă)-Werschetz (Vârşeţ) (8-9 octombrie). Suita era alcătuită din 70 de persoane, între acestea aflându-se mareşalul Curţii Imperiale, contele Wurmbrand, general-locotenentul von Kutschera, ca prim aghiotant al împăratului, consilierul de stat şi medicul personal al lui Francisc I, baronul von Stift, secretarii aulici von Dietmann şi von Schloissnigg, apoi şeful Cabinetului Secret Imperial, von Zebay, consilierul imperial contele von Mier, ministrul de stat contele von Bombelles, acela care a fost şi „reporterul” călătoriei imperiale. Suita includea, fireşte, pe apropiatele Carolinei-Augusta, fiind vorba de mareşala Curţii Împărătesei, contesa Lazansky şi damele de onoare contesa von Hohenegg şi contesa von Hoffinger.38 În matricola Bisericii Romano-Catolice din Ciclova Montană, parohul Michael Podzensky însemna: „La 6 octombrie 1817, M. S. Francisc I, împreună cu Soţia sa Carolina-Augusta a vizitat Ciclova ca să se închine cu evlavie dinaintea Reginei Îngerilor în această localitate de pelerinaj şi pentru a se informa personal asupra situaţiunei minelor şi uzinelor de aici.”39